Trei strabunici
Clocotea in mine toate traumele unui neam, se sadise drama sinuciderii undeva prin nervurile sufletului meu fara sa stiu nimic, aveam doar cativa ani cand am simtit asta. Dupa ce l-a dus pe tata pe ultimul drum am inteles ca eu nu mai sunt de multa vreme un copil, nu sunt doar o ramura dintr-un copac genealogic victimizant sunt un plop cu proprii mei pui, cu unica mea cale spre cer. Da poate e prea mult dar in acelasi timp pentru mine e prea putin. Tata a fost mereu intre putere si slabiciune, a invins cea din urma caci a fost cea mai usoara, chiar si acum cand am inteles ca el fizic nu mai e, continui sa-l judec fara sa vreau, poate pentru ca l-am cunoscut de pe cand el insusi era aproape un copil, poate pentru ca stiu cat de puternic era si poate pentru ca eu sunt printre putinii oameni care-i cunostea adevaratul potential si cu toate astea viata a mers in sens invers si poate ca mi-e doar ciuda. Am avut marele avantaj de a-mi cunoaste destul de bine cei patru bunici si mai mult...
