Ianuarie 2013 -1930
Pacat ca..... a murit un geniu contemporan noua ca sa pot vedea la tv niste filme romanesti geniale, cand a murit marele Serban Ionescu doar tvr-ul a difuzat un film cu el...sincer as putea revedea Ion de zeci de ori ...dar....
De ieri insa am inceput sa urmaresc un maraton de filme cu Sergiu Nicolaescu caci ma saturasem de Singur acasa 1, 2 si 3 care se difuzeaza de vreo 15 ani ...a da...si Un socru de cosmar...dar acum a inceput o noua era ...sper sa nu dureze ca orice minune doar 3 zile ci sa poata vedea si copilul meu filme adevarate. Adio maestre!!!!
Urasc moartea asta nenorocita, am urat-o de cand eram copil...bunica avea o responsabilitate sadica de a ma duce la ,,mort,, caci asa era acolo,la sat, probabil vroia sa ma obisnuiasca cu realitatea vietii, vroia sa-mi arate ca totul are un sfarsit si ca trebuie sa am grija. asa o scuz eu pentru ca alta explicatie nu gasesc, azi fug cat se poate de tare de orice eveniment (nunta, botez, inmormantare) .
O data chiar a venit la gradinita sa ma ia mai devreme, culmea e ca mergeam la o fetita ce inca nu avusese sansa sa ajunga la varsta mea de atunci...sunt imagini ce mi-au ramas acolo in sertarele mintii si nimic niciodata, nici amnezia si nici alzheimerul nu le va sterge. Nu ma plang, nu ma autocopatimesc, nu am fost traumatizata doar ca am urat moartea inca de mic copil desi Dumnezeu a fost atat de bun cu mine si m-a lasat sa o privesc de la departatre multi ani de zile.
Dupa despartirea de bunici, cand la 6 ani eram asa de dornica sa merg la scoala incat m-am rupt de copilarie si de satul meu verde si senin lucrurile ar fi trebuit sa se mai schimbe. In Bucuresti, alta e viata, aici nu auzi cand bate clopotul ,, a mort,, sau a ,,a sarbatoare,, , aici mama era prea ocupata cu cumparaturile eu cu scoala si impreuna cu cozile la ,,d-ale gurii,,. Totusi in fiecare seara adormeam plangand in perne si rugandu-L pe Dumnezeu ca bunicii mei sa nu moara niciodata..........
Am urat moartea, nenorocita asta care ne desparte si ne haituieste si totusi de n-ar exista ea ...noi ca niste nemernici ce suntem n-am mai pretui deloc viata. Oricum, chiar si asa multi dintre noi nu o pretuiesc, altii isi bat joc de ea pe de-a dreptul si astfel personajul negativ din povestea asta nu mai e nici viata, nici moartea ci noi oamenii. Niste fiinte cu pretentii de superioritate, din pacate prea putini dintre noi sunt superiori iar ei raman in amintirea celorlalti pentru totdeauna ci nu doar pentru ceea ce spun ci pentru faptele lor.
Bunica mea s-a nascut tot in anul 1930, dar a plecat de langa noi de acum 11 ani .....inca mai doare, ea a fost o perioada totul pentru mine..pana cand adolescenta si idila ei (caci mie mi-a trebuit doar una si buna) mi-au luat usor mintile, facandu-ma sa uit sa ma mai rog seara la nemurirea bunicilor mei. Prea tarziu am realizat ca poate fi prea tarziu. Intre noi a fost o magie, desi eram al patrulea copil pe care il crestea, desi n-am fost tot timpul exemplara si culmea ..nu-mi aduc aminte sa-mi fi strans vreodata jucariile. Acum cand omul asta genial s-a stins, desi nu l-am cunoscut doar din filmele sale care de multe ori m-au facut sa zambesc sau mi-au taiat respiratia pentru cateva momente, mi s-a pus un nod in gat .....Urasc moartea...dar daca n-ar fi ea oare ce-am mai fi noi? Oricum suntem atat de nerecunoscatori, atat de neatenti si mai ales atat de tampi incat nu stim sa pretuim mai niciodata ce avem, nu stim ce-i fericirea si alergam dupa ea chiar daca de multe ori o regasim in amintiri. Caci amintirea e raiul pe care nu ni-l poate fura nimeni. Doar ca ...nu se poate trai din amintiri.
Stiu ca de obicei imi lipseste coerenta si oraganizarea in ceea ce scriu dar asta sunt eu incoerenta si dezorganizata noroc ca n-am multi cititori.
O data eram in gara, aveam vreo 17 ani, plecam spre Bucuresti iar cand am scos pachetul de tigariin el am gasit un bilet in care mamaie ma ruga sa las tigarile ca nu-mi fac bine (stia, desi imi repeta mereu ,,- Daca te apuci de fumat, sa stai la poarta,, .....atunci nu i-am dat mare importanta, si chiar daca sunt genul care pastreaza cam tot pe post de amintire...cu timpul biletul asta s-a pierdut...inca astept sa mai apara de undeva caci doar el si scrisul acela cu litere de tipar al mamaitei mele mi-ar taia pofta asta cumplita de tigara.
E curios ca de cate ori ma apuc de scris ma apuca un dor nebun de o tigara si pentru ca tot ce face omul cu mana lui e sfant.....la construirea casei in care locuiesc am emis regula nr1 ,, nu se fumeaza in casa!!!!,, iar daca ies afara ...ma opresc din scris...oricum aberez
Adio zi de azi!
De ieri insa am inceput sa urmaresc un maraton de filme cu Sergiu Nicolaescu caci ma saturasem de Singur acasa 1, 2 si 3 care se difuzeaza de vreo 15 ani ...a da...si Un socru de cosmar...dar acum a inceput o noua era ...sper sa nu dureze ca orice minune doar 3 zile ci sa poata vedea si copilul meu filme adevarate. Adio maestre!!!!
Urasc moartea asta nenorocita, am urat-o de cand eram copil...bunica avea o responsabilitate sadica de a ma duce la ,,mort,, caci asa era acolo,la sat, probabil vroia sa ma obisnuiasca cu realitatea vietii, vroia sa-mi arate ca totul are un sfarsit si ca trebuie sa am grija. asa o scuz eu pentru ca alta explicatie nu gasesc, azi fug cat se poate de tare de orice eveniment (nunta, botez, inmormantare) .
O data chiar a venit la gradinita sa ma ia mai devreme, culmea e ca mergeam la o fetita ce inca nu avusese sansa sa ajunga la varsta mea de atunci...sunt imagini ce mi-au ramas acolo in sertarele mintii si nimic niciodata, nici amnezia si nici alzheimerul nu le va sterge. Nu ma plang, nu ma autocopatimesc, nu am fost traumatizata doar ca am urat moartea inca de mic copil desi Dumnezeu a fost atat de bun cu mine si m-a lasat sa o privesc de la departatre multi ani de zile.
Dupa despartirea de bunici, cand la 6 ani eram asa de dornica sa merg la scoala incat m-am rupt de copilarie si de satul meu verde si senin lucrurile ar fi trebuit sa se mai schimbe. In Bucuresti, alta e viata, aici nu auzi cand bate clopotul ,, a mort,, sau a ,,a sarbatoare,, , aici mama era prea ocupata cu cumparaturile eu cu scoala si impreuna cu cozile la ,,d-ale gurii,,. Totusi in fiecare seara adormeam plangand in perne si rugandu-L pe Dumnezeu ca bunicii mei sa nu moara niciodata..........
Am urat moartea, nenorocita asta care ne desparte si ne haituieste si totusi de n-ar exista ea ...noi ca niste nemernici ce suntem n-am mai pretui deloc viata. Oricum, chiar si asa multi dintre noi nu o pretuiesc, altii isi bat joc de ea pe de-a dreptul si astfel personajul negativ din povestea asta nu mai e nici viata, nici moartea ci noi oamenii. Niste fiinte cu pretentii de superioritate, din pacate prea putini dintre noi sunt superiori iar ei raman in amintirea celorlalti pentru totdeauna ci nu doar pentru ceea ce spun ci pentru faptele lor.
Bunica mea s-a nascut tot in anul 1930, dar a plecat de langa noi de acum 11 ani .....inca mai doare, ea a fost o perioada totul pentru mine..pana cand adolescenta si idila ei (caci mie mi-a trebuit doar una si buna) mi-au luat usor mintile, facandu-ma sa uit sa ma mai rog seara la nemurirea bunicilor mei. Prea tarziu am realizat ca poate fi prea tarziu. Intre noi a fost o magie, desi eram al patrulea copil pe care il crestea, desi n-am fost tot timpul exemplara si culmea ..nu-mi aduc aminte sa-mi fi strans vreodata jucariile. Acum cand omul asta genial s-a stins, desi nu l-am cunoscut doar din filmele sale care de multe ori m-au facut sa zambesc sau mi-au taiat respiratia pentru cateva momente, mi s-a pus un nod in gat .....Urasc moartea...dar daca n-ar fi ea oare ce-am mai fi noi? Oricum suntem atat de nerecunoscatori, atat de neatenti si mai ales atat de tampi incat nu stim sa pretuim mai niciodata ce avem, nu stim ce-i fericirea si alergam dupa ea chiar daca de multe ori o regasim in amintiri. Caci amintirea e raiul pe care nu ni-l poate fura nimeni. Doar ca ...nu se poate trai din amintiri.
Stiu ca de obicei imi lipseste coerenta si oraganizarea in ceea ce scriu dar asta sunt eu incoerenta si dezorganizata noroc ca n-am multi cititori.
O data eram in gara, aveam vreo 17 ani, plecam spre Bucuresti iar cand am scos pachetul de tigariin el am gasit un bilet in care mamaie ma ruga sa las tigarile ca nu-mi fac bine (stia, desi imi repeta mereu ,,- Daca te apuci de fumat, sa stai la poarta,, .....atunci nu i-am dat mare importanta, si chiar daca sunt genul care pastreaza cam tot pe post de amintire...cu timpul biletul asta s-a pierdut...inca astept sa mai apara de undeva caci doar el si scrisul acela cu litere de tipar al mamaitei mele mi-ar taia pofta asta cumplita de tigara.
E curios ca de cate ori ma apuc de scris ma apuca un dor nebun de o tigara si pentru ca tot ce face omul cu mana lui e sfant.....la construirea casei in care locuiesc am emis regula nr1 ,, nu se fumeaza in casa!!!!,, iar daca ies afara ...ma opresc din scris...oricum aberez
Adio zi de azi!
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Comment or no comment?