Antene de gust albastru

  In fiecare zi de liniste zgomotul mintii ma asurzeste pana la mutism.... nu, nu sunt nostalgic, nu plang dar nici nu rad. Totul in mine traieste respirand mireasma trecutului acoperind hoitul rutinei ce se invarteste precum roata eolionelor cand adie vantul constant dinspre apus. Ma dor ochii mintii de fiecare data cand ma intorc in copilarie, copacii sunt mai verzi, florile mai inalte si cerul pare linistit, chipul bunicii e oaza mea de liniste pe care n-am s-o mai vad niciodata cu alti ochi, e prima data cand ii aud glasul altfel, estompat de timp si de lacrimi, purificat de aerul tacerii si poate totul e asa doar pentru ca aud cu ochii.... 

Am lasat rotile timpului sa treaca peste carne si suflet, am adaugat sare pe fiecare rana si am zambit la fiecare zambet. Stiu acum ca timpul iti da doar acum si nimic mai mult. Simt seceta arida din suflet...si soarele arde in fiecare zi mai puternic sufland gheata si lipindu-mi gura cu urlete ce m-au dus la mutism selectiv. Roua pe petalele frunzelor n-am mai vazut-o de la 7 ani dar bruma timpurie imi loveste obrazul in mod sistematic ca un bici pe spatele sclavului ce se impotriveste sistemului. 

Viata e o linie dreapta, curbata, franta, intresectata si plina de pete colorate in gri, roz si albastru....daca esti orb n-ai sa vezi nimic din toate astea, daca esti prost vei vedea rozul albastru si albastru gri...Liniste.... cineva parca imi striga numele ...ba nu ... e un hohot de ras plin de savoarea diminetilor de viata si hohotul asta e un urlet plin de durere si fericire ...nimic nu se termina brusc doar liniile incep de nicaieri pana nicaieri .... Mi-am spart neuronii din copacul imaginatiei si am  uiat sa mint, adevarul e fast, trist si anost; e ca o floare fara frunze, ca o planeta uitata intr-un alt sistem si incalzit de o stea rece. Oamenii au inventat cuvintele si se dezbraca cu ele de fiecare data ca si cum le-ar arunca la gunoi, apoi le transforma in sentimente si dorinte de parca pamantul ar putea deveni un soare peste timpuri. 

Am uitat sa nu uit copilaria vesela din tot adevarul asta trist si mi-o amintesc ochii, zambetele si cuvintele copiilor mei care imi zgarie timpanul limpede si ma plesnesc cu amintiri rancede si zemoase in acelasi timp. Am uitat linistea si in fiecare seara tip linistindu-ma si agitand culorile curcubeului ca si cand eu as fi Universul. 

Chiar daca voi credeti, negand, nu sunteti esenta Universului, nu pentru voi s-a inventat lumina, lumea nu se opreste in loc fara dintii cariati aratati prin zambete fortate....sunteti doar niste nimicuri simpatice aruncate intr-un cos cu jucarii si totul e bine atat timp cat aveti acumulatori ci nu baterii.


" Nu scriu o carte, ci cresc un embrion în uterul trist al ţestei şi-al camerei şi-al lumii mele.”         ( M. Cărtărescu, Orbitor    Vol. II Corpul)