Amintiri aromate

 Pentru ca am zece agende in care scriu si vreau sa rup foile - sau sa le ard si sa ma uit in flacara albastruie a foilor, am sa le transfer rand pe rand aici, si poate intr-o zi toate gandurile astea rasfirate se vor lega in vreo carte si daca nu, ele tot aici vor ramane.

Intr-o seara de nicaieri, inainte sa adorm, in locul gandurilor ravasite mi-am adus aminte una dintre cele mai simple si frumoase amintiri din viata mea. Un studiu ( cred ca- catralioane de studii si specialisti in zilele noastre)_spune ca nu uitam nimic de fapt, totul ramane stocat pe discheta noastra interioara. Asa si amintirea asta a aparut de nicaieri ca o fantoma stralucitoare ce m-a imbratisat in valuri de oxitocina si am multumit vietii ca am fost binecuvantata sa traiesc asa.

O masa mica, azi n-ar incapea mai mult de doua persoane pe laturile ei, masa era incadrata intre dulapul alb in sertarul caruia se aflau tacamurile zanganitoare si patul de o persoana cu saltea tare in care dormea tataie. Una din laturile lungi primea razele soarelui direct prin ferestra care bloca accesul la masa. Pe pat, o latura mica pe care ma inghesuiam eu si sor-mea fara sa ne impingem sau sa ne certam, desi inghesuit parea cel mai bun loc din lume, caci prin distanta dintre fereastra si perdea se putea vedea soarele sau zapada proaspat ninsa caci vara mancam in bucataroiara mica si plina cu de toate. Pe coltul dinspre dulap statea tataie cu acces direct la sertarul cu tacamuri iar mamaia Neta avea toata latura mare pe care abia daca apuca sa o ocupe, robotind pe langa masa ca o adevarata furnicuta. Ne rasturna mamaliga galbena pe masa si apoi o taia cu ata dar nu inainte ca noi sa-i ciupim marginile din care gustam cu pofta.

De multe ori mirosea a pui cu sos ce se gatea incet pe plita sobei, un update al oricarui ostropel pe care l-ati gustat vreodata. Uneori mirosea a carne bine afumata si fripta in gratarul ( de peste) pe care tataie il invartea pe jarul din soba....imi ploua in gura. Aveam si seri in care ne saturam dintr-o conserva sau doua de sardine pe care presaram sare de lamaie, lamaia pe timpul comunismului era ceva atat de rar ca oamenii din zilele noastre nu-si pot imagina oricat le-as povesti. 

Mancarea era intotdeauna cea mai buna , poate si pentru ca nu prea aveam gustari intre mese si nici un frigider demn sa-i deschizi usa, dar bunica mea era si cea mai buna bucatareasa din lume, asa si-a fermecat viitorul sot si asa si-a strans mereu familia in jurul celor doua mese pe care le lipea in camera mica si in jurul careia ne strangeam uneori 4-5 adulti si 4 copii, n-am numarat niciodata si tot ce-mi aduc aminte e atmosfera de bucurie deplina de a fi ...impreuna.

Amintirea asta a aparut asa parca de nicaieri ca si cum sufletul meu avea nevoie de ceva bun, am luat imediat una din agendele pe care le tin langa pat si am scris-o iar acum incerc sa descifrez insa cuvintele sunt mai putin puternice decat emotia de a ma intoarce in zilele copilariei mele .

Probabil ca am ascuns-o adanc, impreuna cu toate amintirile frumoase chiar in ziua aceea in care mamaia mea statea inerta pe masa din ,,casa mare,, ș a durut atat de tare incat si acum dupa 23 de ani simt ghimpele despartirii noastre,

Prima data ne-am despartit intr-o zi de toamna cand tata a venit sa ma ia la scoala la Bucuresti, aveam 6 ani si 3 luni si in ziua aceea am crezut ca lumea mea s-a sfarsit, intr-un fel asa a fost doar ca in fiecare vacanta aveam sa ma reintorc cu dor asa cum se intorcea Ulise din calatoriile lui. In ziua aceea de toamna am parasit marsupiul si doar saisprezece ani mai tarziu destinul avea sa ne desparta pentru totdeauana desi oamenii nu mor cu adevarat, spiritul si amintirea lor raman pentru totdeauna in sufletele celor care i-au iubit. La plecarea mea la scoala a fost prima si ultima data cand am vazut lacrimi pe obrajii ei, imaginea mi s-a lipit de retina ca un timbru  pe care n-am vrut sa-l dezlipesc niciodata. Si totusi nimic nu a putut sa ne desparta niciodata caci de aceea omului i s-au daruit visele.

Multumesc Divinitatii ca mi-a ingaduit sa imi petrec anii copilariei langa cel mai bun om din lume. La ea si  "Arza-o-ar focu'  "transmitea un semnal de iubire.

Am avut noroc sa am modelul unui om care actiona doar din iubire, pentru mamaie Neta nu exista ura sau razbunare si sunt sigura ca toti avem un astfel de om in viata noastra insa doar dupa ce paraseste aceasta dimeniune din punct de vedere fizic, permanent si irevocabil devenim si noi capabili sa vedem ceea ce ar trebui sa vedem in timpul vietii.

Doamne iti multumesc pentru toti oamenii buni pe care ii am in viata mea! ( si sunt multi)