"Memento mori"

1. Da....deci .... imediat dupa intamplarea cu pricina am spus ,, am sa spun tuturor,,; a doua zi i-am povestit prietenei mele, ne intelegeam atat de bine incat m-a crezut. Dar n-am mai spus apoi decat persoanelor de incredere. A venit timpul sa risc, sa ma creada toti nebuna si sa spuna ,, a fost un vis,,.

M-a crescut bunica, la tara, invatandu-ma sa spun poezia ,,tatal nostru,, si ,, Doamne, Doamne cere state,, mai tarziu am inteles ca era Ceresc Tata caci ani de zile n-am inteles ce state cere si de ce le cere, seara de seara spuneam rugaciunea. De Paste ma duceam la biserica iar bunica avea o indeletnicire sau poate ca nu avea cu cine sa ma lase caci ma ducea pe la toti mortii cu lumanare. Iar la tara se moare in stiva, 1-2/ saptamana fara limita de varsta...imi aduc aminte bocete, fetzele cadavrelor si chiar mirosul de menta pe care nu l-am suportat mult timp. Nu ma impresionau pe vremea aceea, dar mi-am jurat ca viata la tara nu e pentru mine. La oras am ajuns pe la 6 ani, definitiv caci pana atunci ma aduceau arar acasa. 

Acasa era un loc strain pentru mine, am cam uitat de poeziile de seara si rugaciunile de seara s-au transformat in lacrimi de dor, apoi in rugaminti catre Dumnezeu ,, ca mamaie si tataie sa nu moara niciodata,, . N-am mai fost la morti decat tarziu cand eram deja obisnuita cu fatza strabunicii stafidita de vreme , doar ca acum era tacuta, oricum mie imi era teama si cand o vedeam dormind. O femeie, mica, slaba si imbracata in negru dar de o inteligenta remarcabila, a murit pe la 98 de ani sau 99. 

Apoi viata mea de preadolescenta vesnic indragostita de orice vedeta tv s-a linistit pe perioada nelimitata. Pana cand am inceput sa invat pentru examenul de admitere la liceu parca. Si pentru ca inca din clasa I ma rugam ca in timp ce dorm Dumnezeu sa-mi faca temele ( caci cam asta era El pentru mine) , si pentru ca de fiecare data ma trezeam cu temele neterminate in perioada asta am inceput sa-l rog sa ma ajute sa trec cu bine de examenul asta. Si uite asa poezia mea de seara s-a transformat. Pana cand intr-o seara in care am adaugat ,, daca chiar existi,, si am adormit. Dormeam cu sora mea in pat. Am adormit. La un moment dat o caldura puternica, dar nu ca cea de foc ci una care imi cuprindea corpul pe dinauntru m-a transformat parca intr-o stana de piatra. Nu puteam sa ma misc sau sa vorbesc...apoi ...o lumina puternica ...a luminat camera, nu aveam atunci nici veioza si nici altceva care sa lumineze, m-am mirat ca nu s-a trezit nimeni.

Am ridicat privirea fara sa ma misc si am vazut picioarele si niste incaltari din alte vremuri, cineva plutea..acolo ...in aceeasi camera cu mine...nu ma puteam misca si desi nu respiram totusi gandeam, caci am ridicat privirea putin mai sus si am vazut o parte din rochia, imbracamintea, nu stiu cum sa o denumesc ...alba...mi-a fost frica sa privesc mai departe si am spus ..in gand cred...,, da, existi, iarta-ma ca nu am crezut,, si as fi spus si azi ca a fost un vis, vis de noapte si multi vor crede ca ceea ce spun a fost un vis si chiar veti reusi sa ma convingeti.   Dar imi amintesc ca imediat dupa aceasta intamplare cand mi-am redobandit mobilitatea,  am privit-o pe Iulia cum dormea linistit si m-a mirat faptul ca nici macar nu se miscase, am luat-o in brate si am incercat sa adorm, cu greu dar am adormit.

Peste ani de zile dupa o experienta in care cineva foarte drag mie a trecut de partea cealalta am avut tot felul de vise, din care nu ma mai puteam trezi. Dar poate le povestesc alta data ....abia le uitasem.  Mi-am adus aminte de visele respective vazand filmuletul asta:

http://www.filmedocumentare.com/moartea-clinica-viata-dupa-moarte/


2. Nu plecam nici in iad si nici in rai in timpul visului, dor ca un an de zile ma trezeam in alt vis din care nu ma mai puteam trezi apoi. Sper ca atunci sa va povestesc si cateva vise premonitorii.


3. Eu nu inteleg moartea, nu inteleg de ce oameni care vor sa traiasca mor si nu inteleg de ce unii trebuie sa invete ,, a muri,,.
Eu cred in suflete si energii dar momentan cred in viata mea de acum si a celor din jurul meu.
Un om drag mie se lupta sa traiasca, isi doreste viata mai mult decat oricare dintre noi astia care nu stim sa o pretuim, o pierdem la amanet....contra confort.
Fiecare lacrima e un adio ...eu insa cred in minuni si asta va spun, azi risc si recunosc ca eu cred in minuni  si in viata.
Da cred in energii si in faptul ca Dumnezeu exista, ca daca nu ar fi existat Isus, omenirea n-ar fi fost nebuna sa-l inventeze, sa-l promoveze si sa vorbeasca despre el 2000 de ani .
Moartea pentru mine e inca un mister pe care nu vreau nici sa-l descopar si nici sa-l inteleg si nici nu vreau sa vina momentul in care sa vreau asta.
Imi aduc aminte ca la priveghiul cumnatei mele de 38 de ani vorbeam cu matusa mea trecuta prin viata altfel:
- Pentru mine ficare eveniment de genul asta e o tragedie..........
ea imi raspunde linistita si resemnata
- Pentru mine e ceva obisnuit