Prieteni si prietenii! (c)

N-am avut niciodata prieteni pe care sa-i invit la mine, sa facem un gratar sa ne imbatam muci...sa dansam pana dimineata.
De cand m-am maritat am uitat cuvantul dans sau galagie..totul a fost ca o strangere de fonduri catre musuroi de un colectiv format din doua furnici ametite si cu grade routabile in functie de bataia vantului.
Romanu meu are prieteni super misto alaturi de care bem de Paste sau de Revelion si ne povestim viata ...cam atat...sa spunem un fel de intalnire anuala...dupa care de fiecare data mi-e foarte rau a doua zi...asadar incerc s-o mai raresc putin.

Aseara am  avut surpriza sa descopar un mesaj pe FB de la o fosta colega de liceu, chiar si ea imi mentioneaza ca i-am fost o buna prietena...au trecut ceva ani de atunci si imi dau seama ca n-as fi recunoscut-o niciodata pe strada...are doar cateva contururi din adolescenta pe care o stiam eu.

Acum ca ma gandesc la zilele adolescentei mele imi dau seama ca aveam o multime de prieteni pe vremea liceului, eram tot timpul langa ala care avea o nevoie ..fie ca spargea oglinda de la baie si-si taia venele, fie ca-si radea sprancenele, fie ca se indragostea inocent de vreun ciudat de la C, ori ca lesina prin parc cu vreo spasmofilie, ori ca ne ascundeam sa fumam prin vreo scara de bloc, la vreo logodna in secret eu eram martorul, eu eram in bar la ora de istorie si tot eu ii chemam vreun baiat  ,,la directoare" din ora de fizica vreunei prietene amorezate; eram omniprezenta..chiar nu stiu cum reuseam sa-mi petrec atata timp cu fiecare, ma fascina viata fiecaruia in parte...si culmea mai treceam si clasa...nu stiu cum mergea ceasul pe vremea aia dar clar era o alta unitate de masura. Toti aveam probleme, iar mie uneori imi placea chiar sa invetez cate o problema ca sa nu ma las mai prejos..veneam tot timpul cu ceva nou, imi placea sa fiu in centrul atentiei dar sa pastrez totusi limitele unui regulament scolar pe care-l incalcam adeseori cu dibacie.

Oare cine-si mai aduce aminte ca m-am tuns in pauza dinaintea orei de engleza si pofei i-a placut .

Cand anumite persoane m-au reintalnit dupa 15 ani ( stiu stau prost cu matematica..si-mi place asta)  s-au bucurat sincer si si-au dorit sa ne intalnim. Si eu m-am bucurat sa vad chipurile transformate ale copiilor pe care-i pastrasem perfect congelati intr-o capsula din creieras.

Singura legatura constanta am avut-o cu Lavinia si recunosc ca legatura a durat in mare parte datorita ei, a fost langa mine dupa ce am nascut (de doua ori), cand m-am maritat in febra tineretii, cand m-am imbatat de revelion si mai aveam un pas sa cad in depresie..ea a fost acolo langa mine. Imi amintesc ca uneori eram atat de deceptionata si depresiva incat nici nu vroiam sa sun pe cineva de Craciun dar inevitabil ea m-a sunat intotdeauna...vorbim ca acum 18 ani ..doar ca nu ne-am mai vazut fatza in fatza de vreo patru ani...ea pozitiva mereu..eu la polul opus.

Stau acum si ma gandesc oare cum reuseam sa am cate putin din viata fiecaruia.  Apoi ma gandesc cum fiecare dintre noi ne-am transformat in adulti si am devenit diferiti "nimeni " si diferiti ,,cineva". Imi amintesc perfect eseul de la engleza, prof. Sovu fiind printre putinele profesoare care ne gadila intelectul si imaginatia (cu zgarcenie ce-i drept), imi amintesc cum a fost dumneaei impresionata ca eu mi-am dorit sa ajung totusi cineva. La 16 ani asta-mi doream, sa fac ceva memorabil pentru totdeauna ci nu sa putrezesc intr-un birou 9 ore pe zi iar cand ajung acasa sa fac mancare, sa spal vase si sa aranjez haine...no sir!

Sunt stupefiata sa aflu cum scoala  vietii a transformat adolescentii mai chiulangii in oameni bine. Sunt socata cand vad ca adolescente capabile s-au lasat trase in iubiri adolescentine cu directia casatorie-copil ingropand un viitor luminos inainte ca acesta sa rasara, doar in numele iubirii. Mi-am dat seama ca baietii sunt mai flexibili la capitolul acesta si isi cunosc mai bine interesul, iar asta doar datorita unei educatii a unei altfel de mentalitati...o mentalitate flexibila.

Sunt incantata cand vad ca tipul din ultima banca, mereu tacut si practic neobservat, a perseverat si s-a transformat intr-un om de succes...in ochii lui citesc aceeasi modestie insa ma uit de jos in sus la el...caci are o sotie superba si o viata fantastica, pe care o  urmaresc asa cum o casnica-si urmareste telenovela  cu Jose Armando si plange de fericire.

Analizandu-mi fostii colegi de liceu si evolutia lor prin timp stau si ma intreb oare cum ar trebui sa-mi educ copiii. Oare ce valori ar trebui sa subliniez..caci atat de fina este granita aceasta a adolescentei cand te poti lasa furat de iubirea Sburatorului , cand poti pierde increderea in tine si o iei pe cea mai lina carare ce abia pe la mijloc e plina de spini si jivine.

Cum ajungi ca din cel mai buni visator sa te transformi in mediocru....cum sa eviti asta?

Am multi prieteni de suflet, oameni pe care i-as ajuta oricand si stiu ca si ei m-ar ajuta pe mine. 

 Prietenii sunt aceia pe care nici distanta si nici timpul nu-i poate desparti.

Am prieteni ce au durat peste timp si prieteni care dureaza peste oceane si continente. Am amintiri atat de frumoase, si vorbe puse acolo unde trebuie, pansamente pentru suflet.

N-am nevoie de prieteni la gratare, de cadouri scumpe sau inutile. N-am nevoie de vizite si tam-tam am o multime de prieteni care ar accepta sa ne plimbam oriunde in Bucuresti si sa sorbim cuvinte ci nu vin, sfaturi ci nu fripturi.