@Critica

  

@Critica

 

Era o vreme in care ma autojudecam atat de aspru incat dusmanii nu mai aveau loc de mine. Si culmea e ca orice alta critica ma afecta. Nu acceptam nimic. Aveam paharul plin. Si oricum nu-l lasam eu sa se goleasca.

Initial ma intrebam de ce. Pai pentru ca asa am crescut, cu o critica continua. Nimic din ceea ce faceam nu era bine sau suficient. Orice critica ma irita. Orice vas nespalat in chiuveta era responsabilitatea mea. Pana intr-o zi in care personajul principal din dormitorul casei mele, intr-un moment in care m-am oprit din a critica tipand:

-        Si cine te pune? Ti-a reprosat cineva ca nu e curatenie? Si daca le lasam asa care-I problema?

De fiecare data cand asteptam musafiri, tipam si ma dadeam peste cap, implicand pana si pisica in actiunea ,,curatenie”; cu doi copii era greu sa stam nemiscati pana venea musafirul cu pricina ca sa ne vada casa curata. Baiatul unei prietene i-a spus sim ai frumos:

-        E casa de oameni! ( a se subintelege ca imaginile cu bucatariile imaculate de la tv nu sunt folosite de gospodine cu doi copii si serviciu cu norma intreaga)