@ O bucatica de poveste, a mea

 

 

@ O bucatica de poveste, a mea

Povestea mea adevarata e una clasica: m -am nascut, normal, natural  fix pe calea aia pe care vin majoritatea oamenilor pe pamant ( in timp metoda s-a perfectionat si s-a inventat cezariana). Pe la 6 luni mama m -a dus la bunica sa ma creasca, intr-un sat la tară, cu aer  curat, ieșire la garla si vedere la munti, cu o bunica cum doar in povestile cu zane gasesti, cu un bunic ager, puternic, morocanos si cu o inima de piatra care atunci cand se topea devenea aur curat.Se topea greu si rar. Cadrul copilariei mele a fost unul idilic, cam asa cum unii oameni isi imagineaza raiul. Fix raiul ala din care am cazut pe la 6 ani cand am venit in Bucuresti, la civilizatie, pentru a primi o educatie corespunzatoare pentru un copil cu potential peste masura sau cel putin asa a crezut tatal meu pana am luat prima nota de 7. O nota imperfecta pentru el dar acum, cand stiu cateva lucruri, imi dau seama ca 7 este nota perfecta. E nota aia care nu te face nici sa te culci pe o ureche ca esti bun si le stii pe toate dar nici nu te face sa cazi in tabara prostilor, incompetenti, care ,,atata pot”. Uneori luam cate o nota de 9 si nota asta imi dadea parca aripi dar pentru tata cea mai buna nota era 10. Nota perfecta pe care am atins-o de putine ori si care nu a fost suficient de documentata ci doar luata la noroc. Norocul de a pica pe subiect. In clasa a 5a, imediat dupa revolutie, cand toti copiii de militeni aducatori de orhidee invatatoarei sau cei aducători de sapunuri Fa, incepusera sa ia note mici si chiar sa experimenteze corigenta am avut ideea stralucita de a-l impresiona pe directorul scolii, profesorul nostru de istorie  dl Axioti pentru care aveam un respect deosebit. Pur si simplu am invata lectia de zi plus lectia urmatoare, mi-a dat un 10 de care am fost tare mandra, a fost prima mea nota din etapa 5-8 si da, am invatat de dragul profesorului, dar nu asa cum si-ar imagina vreo minte murdara, era ultimul an inainte de pensie. Totusi in acel moment mandria mea s-a oglindit in admiratia din ochii lui,  in cuvintele lui calme si frumoase, cred ca era primul professor mai uman pe care -l intalnisem, Imi amintesc stupoarea colegilor care ma catalogasera sters ca pe,, colega din a doua banca”.

-Tataie ce ai in geanta aia? ( o geanta de piele care ma fascina, era geanta lui de serviciu)

-Sămânța de gură cascata! Imi raspundea aprig, apoi isi zambea in interior, singur la gluma lui, una dintre cele mai bune glume pe care le facea cu intentia de a-mi stopa curiozitatea tampita care ma caracteriza prin jurul varstei de 4 ani cand voiam sa stiu ce , cum si unde e? si de multe ori de ce?

Dar nu-mi pasa, pentru mine nu era o gluma  era ceva serios.In mintea mea se tesea o poveste despre aceasta sămânță pe care el o cara in  geantă maro, de piele, imi imaginam ca acolo la Filipesti  la mina unde se ducea el, era plin de  campuri cu niste plante ciudate care in loc de palarii de floarea soarelui aveau niste guri cascate, culmea, fara niciun dinte lipsa. Mai tarziu, mult mai tarziu am vazut la televizor prin filme niste plante carnivore care semanau cu cele din mintea mea, doar ca ale mele erau mai colorate si gura cascata dar nu de prostie si nici de curiozitate, cascata de uimire. Uimirea aceea ca sunt aici si acum. Povestea asta s-a intamplat pe cand aveam doar patru ani sau poate chiar mai putini iar la varsta aceea nu cercetezi vorbele, le iei ca atare si crezi in ele, de aceea cred ca e foarte important ce fel de seminte plantezi in capul unui copil, fara sa o bagi p-aia cu: ,, e prea mic, oricum nu -ntelege” sau ,, e si el mic, lasa-l in pace”. Eu imi amintesc numeroase episoade de pana sa merg la gradinitia si apoi din gradinita, cred ca as putea scrie o carte pe baza amintirilor mele din gradinita cu povesti de dragoste, intrigi, chiul, pozne, evadarea de la o educatoare la alta, roluri la serbarea de Craciun, drama cadoului de Craciun. La 6 ani cand am plecat la scoala, aveam capul deja plin de imagini, ganduri si intrebari. Pana la 6 ani traisem intr-o lume de povesti, cu multe rasete, intrebari, mirari….

Dar in capul meu se adunase prea multi fluturi si licurici iar la scoala Tovarasa invatatoare, o femeie blajină cu ochi calzi si par aranjat care m -a luat intr-o zi de coada ( lucru la care țineam enorm , pentru ca de frica păduchilor bunica ma tundea mereu foarte scurt)- deci la momentul respectiv coada de par avea doar cativa centimetri), stiu ca am pus paranteza in paranteza si acum mai fac o alta paranteza dar sunt la varsta la care nu mi mai pasa de toate rahaturile si in plus nicio critica nu-mi poate detrona autocritica (am explicat mai devreme), doar suntem perfectionisti ce matca iadului vorbim aici?!,  asadar tovarășa blajina a scuturat cu capul meu deasupra bancii ( am reprodus momentul de zeci de ori inainte sa-l categorisesc la ,, trauma” ) , periculos de aproape dar nu suficient cat sa-mi julesc nasul, doar pentru ca scriam prea mic si dansa nu vedea, insa mie scrisul acela mic mi se părea aproape de perfectiune, il admirasem deunazi in caietele prietenei mele, pe când ne făceam temele impreuna, si -mi spusese că avea numai 10 la caligrafie, iar eu pentru asta mergeam la scoala, pentru 10, validarea suprema, era asa un sentiment ca daxa nu iau 10 nu sunt suficient de buna. Cum eu nu eram un geniu dar puteam scrie binisor  atat cu dreapta cat si cu stanga si cum scrisul meu in formare putea copia cam orice scris pe care-l vedea, inclusiv pe cel al mamei mele, lucru care-a ajutat mai tarziu in falsificarea semnaturii in carnetul de note sau pe tezele cu note sub nivelul meu.

Acum e momentul să vă intrebati ce relevanta are? si de ce nu am o continuitate in ceea ce spun adică nu prea reusesc sa termin o poveste pentru ca ajung rapid in alta. Si am sa va raspund asa..pentru ca las lucrurile sa curga fara sa mai am pretentia de la ele sa fie perfecte. Pur si simplu am impresia ca forma de perfectiune este atinsa de un om doar atunci cand se naste, sau poate intrauterin. Din prima zi, omul devine imperfect, si trebuie infasat , hranit, domesticit si dresat, orice forma de impotrivire te poate face sa porti o vreme eticheta de needucat. Copiilor le mai ramae o vreme lucruri valoroase din aceasta perfectiune, lucruri pe care o vreme nu i le poate lua nimeni, libertatea mintii, pot merge oriunde cu imaginatia, pot visa. Copiii sunt liberi, intr-o forma sau alta dar nu pot ramane asa multa vreme si asta cam pana cand inteleg ca exista moartea.