Copilărie în timp de război_ by Teo Draghici

 

In perioada sarbatorilor gandul ma duce catre bunica mea si locul copilariei mele. Un sat intre dealuri, Alunis - Prahova.  Desi am prins 3 strabunici in viata si mereu mi-am propus sa le scriu povestea (lor sau macar abunicilor mei )..am ramas toata viata la stadiul de intentie, azi ei nu mai sunt iar povestile lor sunt stravezii prin amintirile mele. 

Doar ca peste generatii intentia s-a transformat in actiune si astfel unul dintre cei mai buni povestitori pe care-i cunosc a scos povestea de mai jos inspirata din povestile strabunicii sale, tanti Victorita, vecina si prietena inca din copilarie  a bunicii mele Neta ( Ana). Interesant este ca eu mi-o amintesc si pe tata ( tzatza) Marita ( Maritza) mama Victoritei. Povestea lor, cea relatata mai jos, m-a transpus in povestile bunicii mele trimisa inca de tanara la munca pe mosiile regale, la cules de struguri purtand botnite pentru a nu manca din recolta bogata. Povestindu-mi cum intorcandu-se acasa, copii fiind, luau paduchii cu mana si ii aruncau pe doamnele bine de prin compartimentele trenului care-i aducea in Ploiesti. Desi adultii din timpul razboiului par cei mai chinuiti, ( cunosc povestea relativa a unui vecin din Bucuresti, care si-a petrecut tineretea intr-un lagar rusesc) consider ca totusi cei sacrificati sunt copiii  si copilaria lor de unde au rezultat si generatii de oameni resemnati intr-o lupta continua cu viata, cu o grija exacerbata pentru masa de pranz, oameni care apreciau linistea, mancarea si pacea. Citind povestea lui Teo am avut o mica revelatie, doar astfel de copii chinuiti de un razboi puteau rezista in comunism, cu tot razboiul rece si invizibil.

Lectura placuta!

Nume și prenume elev: Drăghici Teodor

Școala: Colegiul Național ” Nichita Stănescu” Ploiești

Clasa: a XI-a F

Copilărie în timp de război

Se spune că perioada copilăriei la sat eclipsează orice manual de parenting sau tehnici inovative de creștere a copilului. La sat, copilul deprinde, în procesul său de creștere, valori esențiale pentru omul ce va deveni mâine, precum:  respectul, bunul-simț și sinceritatea, dar, cel mai important, acesta învață să se bucure de lucrurile simple și atât de neînsemnate pentru mai marii adulți, cum ar fi un zâmbet curat ce nu poate fi egalat de vreo valoare materială. La sat înveți să asculți, să simți și, cel mai important, să oferi valoare oamenilor, reliefându-le calitățile în prim-plan. Copilăria la sat e cel mai complex și complet bagaj cu care un adult poate porni la drumul înnegurat al vieții. Așa a fost din totdeauna, așa va fi mereu, însă v-ați întrebat vreodată cum arăta copilăria la sat, acum aproape un secol, pe timp de război?

Era anul 1939, iar Victorița, o scumpete de fetiță, ce avea părul auriu precum un pui pufos de găină, se juca cu codițele făcute cu mare atenție de mama ei. În jocul ei tandru și minuțios cu codițele, aceasta mima din ele o coroană a unei prestigioase regine pe care și-o imagina că o are pe cap. Se face ora 14, ora prânzului la ea în familie, iar alături de cele trei surori și fratele lor se așază la locurile fiecăruia, dispuse în formă de cerc și așteaptă bunătățile mamei pe care le vor servi cu lingura de lemn personală, fiecare lingură având trecută pe cotor, inițiala prenumelui pruncilor. Apare mama, care, acompaniată de obrajii îmbujorați cauzați de căldura plitei, aduce o ulcea mare cu lapte cald și o farfurie de lut pe care se afla o mămăligă generoasă, iar cei cinci copii încep să înfulece pe nerăsuflate.

În timpul festinului, mama copiilor face un anunț important și o înștiințează pe Victorița că a fost înscrisă la școala din comună, iar într-o lună va începe cursurile. Victorița a primit vestea cu o ușoară doză de scepticism, deoarece era prima oară când auzise de acest concept - școala. După masă, mama ei o luase de-o parte și îi explică faptul că nu are de ce să se teamă pentru că școala va fi doar o oportunitate de a întâlni noi copii și de a învăța carte, atât de rar întâlnită la oamenii vremii. Luna trecu, iar debutul Victoriței la școală fu unul cât se poate de fericit. Așa a fost în fiecare zi, până când frații ei au decis să pună la cale un giumbușluc.

Într-o dimineață, înainte ca Victorița să plece la școală, cei patru frați au scos din traista pe care o purta, ghiozdanele de astăzi, toate cărțile pe care le avea, iar în locul lor a pus lingurile de lemn cu care aceștia mâncau la masă. Pusă în fața faptului împlinit, Victorița a gustat gluma, deducând imediat autorii acestei farse. Zilele ei pe băncile școlii au continuat fericit, făcându-și noi prieteni și învățând abilități tare prețioase pentru un copil la acea vreme: cititul și scrisul.

Asta până în momentul în care, un șoc s-a produs în familia ei. Tatăl a fost chemat de urgență pe frontul de la Odessa, pentru a combate ofensiva sovietică, alături de armata română. De pe front, acesta a transmis un mesaj clar pentru cei de acasă: întreruperea cursurilor de către Victorița pentru a avea grijă de frații ei cât timp mama lor mergea prin sat, cu ziua, pentru a obține bani sau câte o foloasă gospodărească. Victorița abia absolvise două clase, iar o mare responsabilitatea a picat pe umerii ei, având doar nouă ani. Tânăra copiliță se despărțea, astfel, de lumea liniștită în care trăise până atunci și avansa, brusc și imprudent, în tabăra adulților responsabili.

Astăzi, și să ne imaginăm, ar fi foarte greu, cum s-ar descurca un copil de nouă ani să aibă grijă zi de zi, de frații ei de șapte, cinci, respectiv un an. O temă foarte bună de reflectat asupra-i. În lipsa mamei de acasă, Victorița a fost nevoită să preia chiar și activitățile casnice de zi cu zi. Astfel, soarta i-a pus în mâini încă de la nouă ani, îndeletnicirea de a găti și de a face focul la sobă, înlocuind jucăriile cu ustensilele de la bucătărie și păpușile cu lemnele de foc.

O trecere parcă prea subită de la lumea idilică a copilăriei la șorțul de casnică a familiei, însă aceste experiențe nu au putut să facă decât bine adultului de mâine, Victorița, ”coaptă” de la vârste fragede cu pigmentul cenușiu al vieții. Viața roz, de acum, nu a fost așa dintotdeauna, iar copiii din perioada Victoriței nu aveau nici pe jumătatea copiilor din ziua de astăzi. La acea vreme, chiar și pantofii erau un lux, copiii preferând să meargă desculți indiferent de anotimp sau temperaturi. Așa a fost și cazul Victoriței, până la 16 ani, când și-a cumpărat prima pereche de pantofi, debutându-și lăbuțele într-un adăpost călduros, dar să ne concentrăm acum atenția asupra războiului.

Timpul trecea, iar pericolul războiului n-a staționat la Odessa, acolo unde le era gândul celor cinci frați și al mamei, așteptându-și tatăl acasă. Avioanele au început să vuiască și pe cerul românesc, aruncând bombe în localități aflate la doar câțiva kilometri de căminul Victoriței, provocând un sunet de-a dreptul înfiorător. Un sentiment de panică se înrădăcinează în sufletul ei, însă, motivată de responsabilitatea pe care o avea, se duce să-i caute pe frățiorii săi pentru a-i băga în casă, la adăpost. Aceștia, ”orbiți” de spiritul pur al copilăriei, se jucau în nisip fără să sesizeze sunetul bombardamentelor. La groapa cu nisip erau, însă, doar trei dintre ei, lipsind o soră. Victorița este cuprinsă de un sentiment de panică și le spune celorlalți să înceapă căutările Leanei, sora care lipsea. După căutări ample prin toată ograda, Leana este găsită într-un loc mai puțin anticipat de ceilalți patru frați, în grădina de legume, ascunsă sub o frunză uriașă de dovleac, un scut redutabil în opinia ei, argumentând aceasta că se proteja de bombele ce credea că aveau să vină din cer.

Bombele au continuat să apară zilnic, însă copiii s-au obișnuit treptat cu ele, iar acestea nu mai reprezentau vreun motiv de teamă, devenind un element banal în viața lor. În zilele în care mama nu putea lua sarcinile pe cont propriu, aceasta îi lua și pe cei cinci copii ai ei să dea o mână de ajutor la activitățile gospodărești. Într-o astfel de zi, când familia Victoriței se întorcea acasă, cu căruța, după o zi istovitoare, în canicula zăpușitoare, neobișnuită, a unei zile de sfârșit de septembrie, aceștia întâlniseră o figură mai puțin cunoscută, călare pe un cal, ce avea un grai străin de cele auzite de ea până atunci, care părea că, din priviri, caută insistent pe cineva. Prin limbajul semnelor, singura modalitate de comunicare posibilă, mama Victoriței îi oferă niște indicații confuze, aproximative, pe care omul misterios le recepționează și pornește din nou la drum. Din dezvăluirile ulterioare ale Victoriței, trecând întâmplarea prin filtrul perspectivei de adult, se pare că acea persoană, era, de fapt, un membru al armatei ruse, în căutarea soldaților germani.

Anii au trecut, freamătul provocat de război plutea în aer, dar semnele păcii dădeau să apară. Soldații se întorc acasă, dornici să-și revadă familiile, iar unii dintre ei pot doar să o vegheze din ceruri, uciși pentru dragostea de patrie. Dumnezeu are un mesaj clar către Victorița, acela că o iubește și i-l trimite pe tatăl ei acasă, nevătămat, ba mai mult, chiar cu o înfățișare comică, având într-un picior o cizmă, iar în celălalt un pantof elegant de lac, aspect de care s-au amuzat toți membrii familiei la vederea acestuia. Pentru alții, așteptarea a fost mai lungă și mai lipsită de speranță. Unui unchi de-al Victoriței, i-a fost pregătit mormântul înainte ca acesta să vină acasă, crezându-se că moartea lui e o certitudine. O imensă surpriză s-a abătut asupra familiei lui, când l-au văzut că se întoarce teafăr, cauza întârzierii lui fiind o întâlnire neprogramată cu un urs, în Pădurile Bucovinei de Nord.

Războiul s-a sfârșit, iar încet-încet, lucrurile au început să intre pe făgașul obișnuit al vieții, până când un nou cataclism avea să se abată asupra României, de data aceasta unul politic: instaurarea regimului comunist.

Acum, chiar în momentul scrierii acestor rânduri, este ziua Victoriței de naștere care împlinește 92 de ani. Spune clar și hotărât că cel mai urât lucru care există, în lume, este de departe războiul și trebuie evitat cu orice preț, iar dacă nici ea nu-și poate da cu părerea despre asta, atunci nu știu cine o poate face.

 

                                                         _FIN_ VA URMA_ THE END_ ?!