proiect carte

Cuvinte

 

La inceput a fost cuvantul! “Gandeste inainte sa vorbesti” mi-a spus tata pe cand aveam vreo 5-6 ani da r asta n-a facut decat sa-mi incetineasca raspunsurile intr-o societate in care raspunsul rapid este mai important decat cel intelept. In spatele fiecarui cuvant este un gand. Esti ceea ce gandesti si esti ceea ce vorbesti. De aceea iti recomand calduros sa ai grija la ceea ce spui.  Aveam prostul obicei sa spun de fiecare data cand faceam o greseala ,, ce toanta/ proasta sunt!” mi-o repeat si tata cand faceam o prostie si astfel am ajuns la varsta de 20 de ani sa fiu apreciata de cei din jurul meu pentru o oarecare inteligenta ( pe care nici acum nu mi-o asum total) si eu sa le spun ca nu e adevarat…li se pare. Apoi pe parcursul vietii am observant ca cei din jurul meu aveau mai multa incredere in mine decat aveam eu si culmea de multe ori aveau mai multa incredere in mine sau ceea ce spuneam eu decat in ei insisi.

S-a descoperit ca apa reactioneaza la cuvinte, prin urmare si omul care contine cca 75% apa reactioneaza la cuvant si gand. Si planetele sunt pline de apa. Asadar totul vibreaza in jurul nostru in functie de cee ace gandim si vorbim.

Fac un experiment cu mine si-mi calculez cuvintele frumoase, dar ce te faci cand asculti in media ( radio, tv) , filme, muzica zeci de cuvinte pe care le simti sau nu.

“Dumnezeu are un salon de frumusete” spune Ekhart Tolle in Puterea prezentului si asta pentru ca bunatatea omului se citeste pe fata acestuia. Totusi aveti grija la frumusete, unele masti pot insela puternic, frumusetea de vede in cuvant, in vorba, in ton in ochi si in chipul celuilalt.

Saptamana trecuta am fost pusa in fata unei incercari de a-mi allege doar doua cuvinte care sa exprime valorile mele cele mai importante, din multe altele, a fost dificil, foarte dificil sa aleg doar doua care sa mi fie valori, m-am si razgandit pe parcurs, deoarece prin unele trecusem, le schimbasem si ,,intuitia e in lucru, sotul si copiii mei au raspuns simplu, fara nicio ezitare, nu cred ca le-a luat 5 minute ca sa decida. Culmea e ca cele doua cuvinte ii defines si daca m-ar fi pus cineva sa-I caracterizez in doua cuvinte n-as fi reusit sa o fac asa de bine asa cum au facut-o ei. EU…. Vesnic nehotarara..drama vietii mele!!!! Si aici intervine analiza pe text mai exact pe cuvant…de ce drama si nu motivatia vietii mele, aceasta nehotarare m-a determinat de multe or isa incerc lucruri noi, sa descopar, aceasta asa zisa drama e sora buna cu acea curiozitate care m-a condus spre cele mai inalte culmi ale vietii.

Am sa scriu cuvinte si am sa le simt, te iau cu mine. De-alungul vietii mele am calatorit prin sute de  mii de cuvinte, povesti adevarate sau Imaginate, sfaturi, pilde, sentimente, emotii. La inceput a fost cuvantul si tind sa cred ca si la sfarsit va fi cuvantul. Sper sa fie un cuvant bun.

Cuvintele nu sunt doar pentru tine ci si pentru cei pe care -I iubesti cel mai mult asa ca ai grija  la cuvintele tale caci nu stii de cate ori se repeta in capul cuiva.

In plus, cand cineva conteaza pentru tine, gandeste-te doar , de cate ori iti repeti cee ace ti-a spus o persoana la care tii.

Cuvantul e baza in programare, dar nu doar in programarea calculatoarelor, o sa debitez si pe tema asta cee ace cred. Oare de ce n-am putut sa spun ca o sa povestesc ?! E simplu esti cuvant, devii ceea ce spui.

Daca……

 

 

@Visul

 

Am inchis ochii sunt pe scaun in avion, e liniste, astept vacanta asta de prea mult timp. Toti ai mei sunt bine, imi fulgera un gand prin creier ,, daca pilotul se afla la prima lui cursa”, mie mi-au trebuit multe lectii ca sa invat exact cum sa conduc masina. Eee, dar nu sunt toti ca mine, pai ….aici e problema, eu prefer sa invat totul perfect pana imi acord autonomie. Ei si daca e la prima lui cursa nu conteaza, sigur are un copilot experimentat, oare e posibil?

Zborul asta poate fi cel mai frumos sau ultimul din viata mea?  IF I fall ? or if I fly? Dar nu e oare asa fiecare zi? Sunt fericita, totul e bine, plec in vacanta pe care am asteptat-o toata viata si cel mai important e ca alaturi de mine se afla ai mei, iubitul meu care se uita la mine cu aceeasi ochi de douazeci de ani si fetele mele, care nu mai sunt mici si nu mai pun intrebari de genul : ,, Dar de ce ni se arata o vesta de plutire in apa cand noi suntem in avion?” . Recunostinta asta e tot ce simt in acest moment, sunt sigura ca m-am nascut pentru momentele astea. Am alergat continuu, zi de zi dupa ceva, am dus copiii la scoala, el i-a adus, am alergat la cumparaturi, sa punem ceva pe masa, sa construim o casa, sa plantam pomi, sa maturam curtea, sa plimbam cainele, am alergat sa nu intarziem la serviciu, am inghitit tot rahatul si criticile aruncate de sefi si oameni care n-au iesit din patratica lor roz toata viata dar azi sunt aici, ma asteapta o saptamana de rai exotic, pe o plaja, fara sa ma gandesc la facturi, bani si masa de pranz ci doar la rasarit, apus, somn si frumos. Stiu ca multi au fost inaintea mea acolo si au stat si cate o luna insa eu am realizat tot ceea ce mi-am dorit, nu suntem toti la fel. Viata ne pune in incercari diferite iar romanu’ are o vorba ,, Se poate si mai rau!” eu am transformat-o in <<Se poate si mai bine!>> a nu se confunda cu ,, e loc de sim ai bine!”. Am ochii inchisi si multumesc universului ca am ajuns in acest moment si nu ca am ci pentru ca sunt ci chiar mai mult SUNTEM.

 

@Calmul

De la o varsta incepi sa te intrebi  daca sa astepti batranetea si moartea  sau chiar merita sa continui sa inveti, sa traiesti, sa lupti. Mereu mi-am dorit sa calatoresc si sa am mai mult timp, sa ma bucur de dimineti si de soare. Viata ma obliga sa lupt. Mi-a pus o pancarta de gat pe care scrie ,,Veni vidi vici!”

Norocul meu e ca am pentru ce sa lupt, si de ce si drept urmare nu am cum sa nu vin sa vad si sa inving, de fapt nu vin caci sunt deja aici si prin faptul ca sunt ma consider deja invingator.

I am enough. Sunt suficient asa cum sunt (.?!) Si atunci de ce mai lupt?!! Pentru?!! Cum zice Moromete…,, da de ce au fugit, incet n-au putut sa mearga?!” Un fel de Festina lente! Un fel de liniste, un fel de : “ unde naiba ne grabim asa?!”

Blestemul vietii mele a fost sa gandesc prea mult, am crezut ca : ,, Gandesc deci traiesc! “ ma avanseaza undeva printre ganditori . Abia dupa 40 de ani de gandire intensa pana la migrene ingrozitoare am inteles ca asta nu ma ajuta ci doar ma deviaza de la drum. Prin mult exercitiu am invatat sa-mi golesc capul, sa caut in spatele fiecarui gand , sa dau  ctrl+alt+ delete si sa ma bucur de propriile limite. Sa trec de la crestinism spre budism printr-o stare numita “bardo” destul de interesanta, un fel de amnezie proaspat  iesit din modul ,,pilot automat”.  Visul meu e sa ma reincarnez undeva prin Tibet, asta daca pamantul nu e o inchisoare in care-ti savarsesti pedeapsa doar o singura data. Daca ar fi asa cei care m-au trimis aici, au esuat lamentabil pentru ca eu am gasit raiul, oricat de mult mi s-a impotrivit viata am reusit intotdeauna sa intorc lucrurile in favoarea mea. Secretul e iubirea neconditionata iar eu am imultit-o cu 3 desi momentul in care am pierdut cea mai mare iubire neconditionata din viata mea ( mamaie Ana) am crezut ca s-a sfarsit insa de fapt cred ca atunci s-a sedimentat si a incoltit mai puternic . O sa incerc sa intru cat mai putin in detalii personale desi nu pot garanta asta, In plus omului in general asta-i place cel mai mult, sa intre in intimitatea, viata, mintea, sufletul celuilalt.

Culmea culmilor e ca cea mai elevata stare de meditatie e cea in care nu te gandesti la nimic, Una dintre cele mai inalte stari la care am ajuns, ( printre cele mai joase pentru marii meditatori, yoghini si ce-or mai fi) este starea theta. Stare pe care daca nu o cunosti pur si simplu ii negi existenta. Asa cum ati putea nega undele wifii . Si Toma necredinciosul a vrut sa-l atinga pe Isus ca sa se convinga ca e viu, asa stiau oamenii sa creada doar in ceea ce vedeau si ce puteau atinge. In anul 1996, cand bunica mea a vazut ca televizorul raspunde la comenzile din telecomanda ( comanda de la distanta)) pur si simplu nu-I venea sa creada ca nu exista fire de legatura. Cam asa e si aici.

Fabulos este ca am reusit sa ating aceasta stare de meditatie profunda intr-un cadru de isterie pandemica (covid19) mondiala. In tot acel haos mi-am gasit linistea. Si de aici am invatat sa incerc sa fiu calm in orice situatie. Imagineaza-ti  sau vizualizeaza imaginea aceea in care tu te opresti ( sau timpul se opreste) restul invartindu-se frenetic in jurul tau, acolo in haosul ala poti sa vezi si sa simti cu adevarat viata. Opreste-te, respire, simte, Fii!

 

@Frica

Am cititi mult inainte sa ma apuc de scris si in mare parte am descoperit ca nu toate cartile sunt capodopere si nu toti au geniul lui Shakespeare. Oamenii au scris tot ce le-a trecut prin cap sau prin inima, unii au avut o imaginatie greu de egalat insa sunt si multi mediocrii. MI-a fost tot timpul teama ca sa nu spun frica sa nu fiu incadrata la ,, mediocru”. Fabulos e ca ceea ce tie iti place maxim poate mie nu-mi place deloc si viceversa. De aceea in acest caz frica nu are nicio logica.   Ador jurnalele , povestile adevarate sau inspirate din intamplari reale  insa tot ceea ce pot reusi eu sa fac e sa descarc din creier tot ce gandesc, si rar pot emite un dialog, cel mult un dialog interior, fara poveste, fara sex, fara intalniri siropoase, fara tradari, victimizari, lacrimi, fara nicio crima pe frontul de vest doar un om intre oameni asa ca tine si ca multi altii, vestitul Henry Miller a fost exact ca noi si a scris despre asta, in cartile lui apar si cateva relatari sexy spre porno dar pe mine m-a fascinat faptul ca America de acum 50 de ani seamana cu tara mea din Sud Estul Europei 50 de ani mai tarziu. Omul are sau nu sens?! Logic ca are sens , o detaliaza Viktor Frankl, supravietuitor celebru din lagarele nemtesti care nu doar a supravietuit ci si-a gasit sensul, mai mult decat atat a fentat sistemul , a furat, a suntit, a riscat ca sa traiasca. I-a fost frica? Eu cred ca da si mai cred ca in frica si-a gasit puterea. Un om moare cu adevarat atunci cand renunta. Ati observant ca daca aveti o raceala si va impuneti sa mergeti mai departe in ziua aceea, la scoala, serviciu sau vreun eveniment important, reusiti sa va mobilizati, raceala va ia cu adevarat in momentul in care va puneti in pat doborat si mintea accepta boala, atunci zaci,e adevarat ca boala nu poate fi negata dar in momentul in care o accepti poti lupta cu ea.

Frica e asociata cu sintagma ,, Lupta sau fugi!”. Oare nomazii erau atat de fricosi la baza incat se aflau permanent intr-o continua fuga? AI putea crede ca da dar daca duci gandul un pas mai departe vei vedea ca majoritatea nomazilor luptau pentru cucerirea de noi teritorii sau de provizii sau de …

Frica e elementul de care se folosesc toti, esti manipulat de frica. Pana si frica ca n-ai cu ce sa-ti platesti facturile, sa-ti hranesti copiii sau sa mergi inainte te poate paraliza. Neincrederea in tine e tot o frica. Toti politicienii si conducatorii au profitat de FRICA poporului ca sa nu spun a prostimii. Caci frica e cea mai mare buba, frica de…….. Nu exista om caruia sa nu-I fie frica de nimic. Iar cei care spun ca le e frica doar de Dumnezeu ori sunt cei mai curajosi si de succes oameni ori cei mai mari ipocriti

Am si eu fricile mele, pe unele reusesc sa le neg, pe altele mi le accept dar de cand mi-am schimbat setarile mentale frica in faza initiala ma paralizeaza apoi, apas butonul si schimb macazul astfel ca frica nu face altceva decat sa ma motiveze, ma ambitioneaza sa lupt, sa fac mai mult si mai bine, sa ma ridic…desi… I am enough. In faza de paralizie constientizez presiunea din gat sau golul din stomac, apoi ma opresc ,, Fii calm in orice situatie!”, respir 4cu 4 sau 7 cu 7 si actionez sau fug, sterg. Armura sau nu?

De multe ori am avut discutii serioase cu mine pe tema asta.  Si totusi de ce mi-e frica cu adevarat?

De moarte nu mi-e prea frica, ma sperie mai mult imaginea unui cadavru in fata celor dragi. De greseala mi-e putin teama dar nu exista greseala de neraparat …asta atata timp cand nu implica o viata, oricum ar fi ea. Totul e viu si totul se transforma. De judecata altora nu-mi pasa, nici de critici. Sunt maxim  trei persoane in viata mea a caror parere conteaza cu adevarat si asta pentru ca nici una dintre ele nu m-ar critica niciodata din rautate, interes si altceva ci doar spre binele meu, de aceea orice critica ar veni din partea sotului meu stiu ca de fapt ar fi un pas spre a imbunatati comportamentul respectiv.

 

@Critica

 

Era o vreme in care ma autojudecam atat de aspru incat dusmanii nu mai aveau loc de mine. Si culmea e ca orice alta critica ma afecta. Nu acceptam nimic. Aveam paharul plin. Si oricum nu-l lasam eu sa se goleasca.

Initial ma intrebam de ce. Pai pentru ca asa am crescut, cu o critica continua. Nimic din ceea ce faceam nu era bine sau suficient. Orice critica ma irita. Orice vas nespalat in chiuveta era responsabilitatea mea. Pana intr-o zi in care personajul principal din dormitorul casei mele, intr-un moment in care m-am oprit din a critica tipand:

-        Si cine te pune? Ti-a reprosat cineva ca nu e curatenie? Si daca le lasam asa care-I problema?

De fiecare data cand asteptam musafiri, tipam si ma dadeam peste cap, implicand pana si pisica in actiunea ,,curatenie”; cu doi copii era greu sa stam nemiscati pana venea musafirul cu pricina ca sa ne vada casa curata. Baiatul unei prietene i-a spus sim ai frumos:

-        E casa de oameni! ( a se subintelege ca imaginile cu bucatariile imaculate de la tv nu sunt folosite de gospodine cu doi copii si serviciu cu norma intreaga)

      @Perfectionismul

Poate ca te-ai laudat de multe ori cu asta ,, sunt un perfecționist!”, exclamat cu mandrie imi plac lucrurile bine făcute. Dati apoi iti dai seama ca sunt putine lucrurile pe care le duci la final...pentru că nu pot fi perfecte. In primul rand vrei sa ai tot timpul chilotii curati..daaaa  cum faci asta? Iti bagi 2 -3 perechi de schimb la tine? Iti instalezi un bideu? Dar uiti ca se fapt pentru asta s-au inventat chilotii, pentru ca un perfectionist isi dorea mereu pantalonii curati, numa bine ca o alta perfectionista a inventat tampoanele zilniece..si tot asa, cu fiecare strat mai aproape de perfectiune.

Perfectionismul deprima de la primul semn de imperfectiune:  un rid , un repros, o observație. Daca mu deprima indispune si mai apoi frustreaza.Iar daca in oglinfa cad te privesti cu mandrie cat de perfect ai evoluat, tipi lq cei din jurul tau care sunt niste imperfecti.

Tinzand spre perfectiune riști sa devii un quiter/ renuntator iar una din legile omenirii e ca devii ceea ce faci. Fiecare actiune pe care o faci la un moment dat si are ceva in  comun cu o actiune viitoare,pur si simplu te defineste, fara sa vrei. Gandeste-te ca nu dai importanta unui aspect din viata ta, ti -e lenw pur si simplu sa te trezesti devremw in weekend si astq cu timpul te transforma intr-un lenes de weekend. Si cqns in sfarsit ai xonstientizat asta, pur si simpli nu-ti mai pasa.De ce?!!. Pentru ca te-ai obisnuit asa. Obisnuinta te face perfect sau imperfect?! Aceasta-i intrebarea

Cand iti dai seama ca ceea ce faci nu va fi perfect, il dai pur si simplu deoparte, il numesti ,, o incercare esuata” si treci la urmatorul lucru sperand ca asta o sa -ti iasa mai bine.

De exemplu la un moment dat  m -am apucat de impaslit lana si...unele chestii au iesit chiar dragute si mai mult decat atat am vazut cateva lucrari laudate, mult mai proaste decat ale mele si cu toate astea le lipsea ceva lucrarilor mele...perfectiunea

Am inceput sa scriu cateva carti si nici din asta nu stiu daca va iesi mai mult de o brosura, totusi am abandonat toate subiectele pentru ca...n -aveau dialog sau n avea acel ceva care sa atraga. Desi la viata mea am citit cateva carti fara dialog sau cari fara sare si piper, pe unele le-am abandonat pur si simplu, pe altele le -am stivuit in categoria ,, carti mai putin bune pe care le -am citit,, si am incercat sa le uit  se pare ca inca imi mai amintesc de ele.

Am citit cateva carti care m-au pacalit cu titlul si am cautat pana in ultima pagina acel ceva pentru care am dat banii pe carte dar m -am.multumit cu vreo fraza motivatoare infipta in cap.

Dl. Dinica in flimul. Filantropica. spune ca ,, Mana intinsa care nu spunķe o poveste, nu primeste pomana,,  cam asa e si cu cartile, mai nou filmele. Daca ramai cu povestea in cap (chiar daca e a shitty story) o povestesti mai departe, daca nu, nu. Si totusi in orice lucru rau e ceva bun chiar si in gunoi. Cu timpul-am perfectionat, am invatat sa vad si sa inteleg ceva chiar si din nonsensuri. Vad ceva bun in orice, se pare ca asa s-a produs evolutia. Oare focul a fost bun de la bun inceput?! Nu trebuie sa tr muncesti prea tare sa vezi la nivel de substrat,,Squid Game” desi la prima vedere e un film plin de sange, ineptii si periculos pentru mintile nematurate. Ti-ai ucide un prieten de copilarie ca sa te salvezi pe tine? Ai face orice ca sa -ti schimbi destinul? Care-ti sunt prioritatile? Si mai ales : crezi ca ai scapa normal la cap din toate astea? Dar nu vreau sa fac comentariu pe text, cu acest supliciu se ocupa scoala ( cel putin cea romaneasca).

 

 

 

 

 

 

@ O bucatica de poveste, a mea

Povestea mea adevarata e una clasica: m -am nascut, normal, natural  fix pe calea aia pe care vin majoritatea oamenilor pe pamant ( in timp metoda s-a perfectionat si s-a inventat cezariana). Pe la 6 luni mama m -a dus la bunica sa ma creasca, intr-un sat la tară, cu aer  curat, ieșire la garla si vedere la munti, cu o bunica cum doar in povestile cu zane gasesti, cu un bunic ager, puternic, morocanos si cu o inima de piatra care atunci cand se topea devenea aur curat.Se topea greu si rar. Cadrul copilariei mele a fost unul idilic, cam asa cum unii oameni isi imagineaza raiul. Fix raiul ala din care am cazut pe la 6 ani cand am venit in Bucuresti, la civilizatie, pentru a primi o educatie corespunzatoare pentru un copil cu potential peste masura sau cel putin asa a crezut tatal meu pana am luat prima nota de 7. O nota imperfecta pentru el dar acum, cand stiu cateva lucruri, imi dau seama ca 7 este nota perfecta. E nota aia care nu te face nici sa te culci pe o ureche ca esti bun si le stii pe toate dar nici nu te face sa cazi in tabara prostilor, incompetenti, care ,,atata pot”. Uneori luam cate o nota de 9 si nota asta imi dadea parca aripi dar pentru tata cea mai buna nota era 10. Nota perfecta pe care am atins-o de putine ori si care nu a fost suficient de documentata ci doar luata la noroc. Norocul de a pica pe subiect. In clasa a 5a, imediat dupa revolutie, cand toti copiii de militeni aducatori de orhidee invatatoarei sau cei aducători de sapunuri Fa, incepusera sa ia note mici si chiar sa experimenteze corigenta am avut ideea stralucita de a-l impresiona pe directorul scolii, profesorul nostru de istorie  dl Axioti pentru care aveam un respect deosebit. Pur si simplu am invata lectia de zi plus lectia urmatoare, mi-a dat un 10 de care am fost tare mandra, a fost prima mea nota din etapa 5-8 si da, am invatat de dragul profesorului, dar nu asa cum si-ar imagina vreo minte murdara, era ultimul an inainte de pensie. Totusi in acel moment mandria mea s-a oglindit in admiratia din ochii lui,  in cuvintele lui calme si frumoase, cred ca era primul professor mai uman pe care -l intalnisem, Imi amintesc stupoarea colegilor care ma catalogasera sters ca pe,, colega din a doua banca”.

-Tataie ce ai in geanta aia? ( o geanta de piele care ma fascina, era geanta lui de serviciu)

-Sămânța de gură cascata! Imi raspundea aprig, apoi isi zambea in interior, singur la gluma lui, una dintre cele mai bune glume pe care le facea cu intentia de a-mi stopa curiozitatea tampita care ma caracteriza prin jurul varstei de 4 ani cand voiam sa stiu ce , cum si unde e? si de multe ori de ce?

Dar nu-mi pasa, pentru mine nu era o gluma  era ceva serios.In mintea mea se tesea o poveste despre aceasta sămânță pe care el o cara in  geantă maro, de piele, imi imaginam ca acolo la Filipesti  la mina unde se ducea el, era plin de  campuri cu niste plante ciudate care in loc de palarii de floarea soarelui aveau niste guri cascate, culmea, fara niciun dinte lipsa. Mai tarziu, mult mai tarziu am vazut la televizor prin filme niste plante carnivore care semanau cu cele din mintea mea, doar ca ale mele erau mai colorate si gura cascata dar nu de prostie si nici de curiozitate, cascata de uimire. Uimirea aceea ca sunt aici si acum. Povestea asta s-a intamplat pe cand aveam doar patru ani sau poate chiar mai putini iar la varsta aceea nu cercetezi vorbele, le iei ca atare si crezi in ele, de aceea cred ca e foarte important ce fel de seminte plantezi in capul unui copil, fara sa o bagi p-aia cu: ,, e prea mic, oricum nu -ntelege” sau ,, e si el mic, lasa-l in pace”. Eu imi amintesc numeroase episoade de pana sa merg la gradinitia si apoi din gradinita, cred ca as putea scrie o carte pe baza amintirilor mele din gradinita cu povesti de dragoste, intrigi, chiul, pozne, evadarea de la o educatoare la alta, roluri la serbarea de Craciun, drama cadoului de Craciun. La 6 ani cand am plecat la scoala, aveam capul deja plin de imagini, ganduri si intrebari. Pana la 6 ani traisem intr-o lume de povesti, cu multe rasete, intrebari, mirari….

Dar in capul meu se adunase prea multi fluturi si licurici iar la scoala Tovarasa invatatoare, o femeie blajină cu ochi calzi si par aranjat care m -a luat intr-o zi de coada ( lucru la care țineam enorm , pentru ca de frica păduchilor bunica ma tundea mereu foarte scurt)- deci la momentul respectiv coada de par avea doar cativa centimetri), stiu ca am pus paranteza in paranteza si acum mai fac o alta paranteza dar sunt la varsta la care nu mi mai pasa de toate rahaturile si in plus nicio critica nu-mi poate detrona autocritica (am explicat mai devreme), doar suntem perfectionisti ce matca iadului vorbim aici?!,  asadar tovarășa blajina a scuturat cu capul meu deasupra bancii ( am reprodus momentul de zeci de ori inainte sa-l categorisesc la ,, trauma” ) , periculos de aproape dar nu suficient cat sa-mi julesc nasul, doar pentru ca scriam prea mic si dansa nu vedea, insa mie scrisul acela mic mi se părea aproape de perfectiune, il admirasem deunazi in caietele prietenei mele, pe când ne făceam temele impreuna, si -mi spusese că avea numai 10 la caligrafie, iar eu pentru asta mergeam la scoala, pentru 10, validarea suprema, era asa un sentiment ca daxa nu iau 10 nu sunt suficient de buna. Cum eu nu eram un geniu dar puteam scrie binisor  atat cu dreapta cat si cu stanga si cum scrisul meu in formare putea copia cam orice scris pe care-l vedea, inclusiv pe cel al mamei mele, lucru care-a ajutat mai tarziu in falsificarea semnaturii in carnetul de note sau pe tezele cu note sub nivelul meu.

Acum e momentul să vă intrebati ce relevanta are? si de ce nu am o continuitate in ceea ce spun adică nu prea reusesc sa termin o poveste pentru ca ajung rapid in alta. Si am sa va raspund asa..pentru ca las lucrurile sa curga fara sa mai am pretentia de la ele sa fie perfecte. Pur si simplu am impresia ca forma de perfectiune este atinsa de un om doar atunci cand se naste, sau poate intrauterin. Din prima zi, omul devine imperfect, si trebuie infasat , hranit, domesticit si dresat, orice forma de impotrivire te poate face sa porti o vreme eticheta de needucat. Copiilor le mai ramae o vreme lucruri valoroase din aceasta perfectiune, lucruri pe care o vreme nu i le poate lua nimeni, libertatea mintii, pot merge oriunde cu imaginatia, pot visa. Copiii sunt liberi, intr-o forma sau alta dar nu pot ramane asa multa vreme si asta cam pana cand inteleg ca exista moartea.

 

@Moartea

 Unii afla mai devreme, altii mai tarziu, unii afla cu durere sfasietoare pentru cineva apropiat, altii ca mine sunt dresati cu durerea in timp...dar nu pricep nimic din asta. Mamaie venea si ma lua de la gradinita ca sa mergem la cineva cu lumanare, nu cunosteam pe nimeni, oamenii din sat imi erau toti egali,mersul cu lumanare era ca o vizita pentru mine, ceva normal.  Doar ca cine ne primea, nu ne primea cu zambete ci cu o fata umflata de plans...nu ma afecta pe vremea aia sau cel putin asa am crezut. Intr -o zi am mers la o fetita, putin mai mare decat mine si bunica m-a ridicat sa o vad cum dormea in cosciug linistita, cu ochii atat de incercanati, imbracata in alb, un inger dormind, imi amintesc vag imaginea, vag mirosul si de cate ori ma inntorc in timp la momentul  acela mi se strange inima si mi se pune un nod in gat., automat, ca si cum ai apasa un buton. Atunci am întrebat de ce are pielea asa de inchisa in  jurul ochilor, ce s-a intamplat cu ea, de ce a murit?! Era totusi un copil, adica… nu doar oamenii batrani mor?!!! apoi am mers acasa si mi-am vazut de viata mea. Probabil ca tot episodul s -a  închis intr-o capsula a timpului in creierul meu si din cand in cand se deschide cu incordare si tristete.  @Trauma sau nu! Aceasta-I intrebarea

Azi pare o barbarie sa duci un copil la o inmormantare, eu am incercat sa -mi tin copiii cat mai departe de aceasta vizualizare a mortii, ei o vad in filme sau jocuri online si li se pare ceva departe de ei si ireal. Desi poate azi ar parea o barbarie mergi cu copilul la un priveghi desi n-are vreo legatura cu respectivul, cartile de povesti pentru copii au moartea in prim plan, cu circumstanțe atenuante de inviere. Mamaie avea o resemnare spasita a omului de la tara in fata mortii, cand i-a venit timpul, moartea a trimis-o putin la spital caci i-a fost putin teama.

 

@Curiozitate sau Solutie

 

 Desi bunica mea a fost cel mai bun si frumos om din viata mea se pare ca nu era perfecta totusi pana la 6 ani a incercat din  rasputeri sa hrănească semintele de gura cascata din capul meu , cu o gura atasata si pornita probabil pe ,, de ce? Cu o minte fascinata de ceea ce se intampla in jurul meu si cu o motivație debordanta care ma facea sa ma trezesc dimineața si sa caut pe urzicile inca ude, licurici, sa-i fac prizonieri intr-un borcan ( mare valoare pe timpul comunismului, cand sticla de plastic nu exista nici in imaginatia oamenilor din lumea mea) si sa le dau drumul seara in casa doar ca sa vad cum lumineaza. Nu stiu daca la vremea aceea cautam pur si simplu o solutie pentru lipsa curentului la care eram supusi aproape in fiecare seara, la lipsa bateriilor din lanterna bunicului, pe care la un moment dat un var de-al meu le cam sparlise si-n negrul intuneric (caci nu aveam nici telefon cu fir barem vreun mobil cu lanterna iar lumanarile erau doar cele de la biserica, lungi, subtiri si putine apoi  gazul pentru lampa era scump si greu de gasit), in  negrul intuneric cum spuneam, tataie injura cu patos de morti si sfinti, anafura, cristelinta, toaca, soarli (mi  dat eu seama mai tarziu ca era de fapt soarele), mir, patrafir si toate obiectele bisericesti pe care le cunostea, ca doar isi petrecuse niste ani de copil pe jumatate orfan, pe jumatate renegat intr-o mănăstire de maici la Cernica. De la el nu prea aflai amanuntele astea, le inchisese bine intr-un beci al mintii, încercase sa-si ierte tatal care parasit cu un copil mic isi gasise alta muiere, ca -n basmele fratilor Grimmm, ce nu spune nimeni in povestile astea NICIODATA, e substratul sexual, care pe unii barbati ii face sa ucida orice urma de omenie din jurul.lor pentru cateva  minute de sex, de cele mai multe ori supraestimat. Nu, nu sunt vreo frigida...dar hormonii sunt ca niste caluti pe care daca nu stii sa -i stapanesti, iti tropaie in creier si-n inima si -ti distrug viata daca il lasi pe altul sa ti-i stapaneasca. Tineti bine minte ce va spun oricat de iubiti veti fi, voi insisi trebuie sa va autoiubiti, nu, nu sa va masturbati..aia nu e iubire. Masturbarea e un proces de a elimina tensiunile sexuale si de a-ti limpezi.mintea, trimitand tropaitorii in tarcul lor sau eliberandu-I, nu stiu exact.

D-asta zic ca perfectionismul asta e un blestem, am o explicatie pentru orice, am cate o teorie in legatura cu orice dar de cele mai multe ori mi-e teama sa nu le enunt doar ca sa nu fiu urat de posteritate asa cum multi il uram pe Thales sau pe Pitagora, nu-i⁸ uram dar le -am dori sa-si bage teoremele alea undeva , cu varful triunghiului isoscel inainte si la patrat cu tot cu catete si ipotenuze, direct proportional cu utilitatea lor in zilele noastre, in viata de zi cu zi.

 @Validare

Nihil sine Deo! Dar oare Dumnezeu e perfect?! O profa din liceu spunea ca nota 10 e doar pentru Dumnezeu, avea o intreaga teorie cum ca la ora  de romana daca inveti foarte bine ceea ce ti preda si ce ai in manual, nota maxima obtinuta va fi 7, olimpicii vor lua 9 si totusi prima nota obtinuta la ora de romana a fost 9 si fara sa fiu olimpica si fara sa fi invatat ceva din manual sau extra, o simpla compunere depre moartea tragica a unui var de al doilea cu prea multa increderein el, totul citit cu o voce sugrumata de emotie, a starnit lacrimi si o nota aproape maxima, asadar regulile au fost făcute pentru a fi incalcate. Iar mie imi placea maxim sa le demonstrez profesorilor/ sefilor ulterior ca nu au dreptate, am adorat sa-I fac sa se contrazica singuri caci totul e relative, nu-I asa?! In plus pentru mine era ceva normal nota  7 era oricum nota mea, rareori mai luam vreun 8. Fac ce fac si ma intorc la scoala, se pare ca acolo se cere cel mai tare perfectiunea. Perfectiunea  e meditata, laudata, etichetata si notata, validate sau invalidata. Si cu toate astea dupa 12 ani de scoala (romaneasca cel putin) , te trezesti incompetent sau chiar un analfabet functional cu diploma de bac , te duci sa -i convingi p-aia sa te angajeze la McDonalds si promiti ca vei fi sclavul perfect. Chiar vei reusi cateva saptamani in care iti vei pune in pericol sanateatea fizica si mentala Din punctul meu de vedere scoala mutileaza creativitatea, liceul frustreaza si destrabaleaza socializarea. Am invatat mai multe lucruri interesante de la prima drumetie pe munte, cu bani putini, rucsacul in spate, mancare limitata si cazare nerezervata, totul la limita. Un traseu in care am vazut norii de sus si foamea de jos. In varful muntelui esti mai aproape de Dumnezeu si te simti perfect, esti mandru ca ai picioare puternice, o bluza groasa si o inima in piept. Prima ploaie insa iti da de gandit si totusi fericirea sta in lucruri atat de simple dar unora inaccesibile nu doar din punct de vedere fizic ci la la nivel de (in)constienta. Uneori inconstienta poate fi perfecta. V-am spus doar ca in orice rau exista un bine, trebuie doar sa -l vezi. Sunt momente in care raul poate fi asa de puternic incat n’ai cum sa vezi ceva bun in asta.

 

@Binele

De exemplu multi n-au vazut nimic bun in pandemia Covid, izolarea, regulile incoerente, lipsa informatiilor, criza hartiei igienice, frica de oameni nepurtatori de masca sau virusati.

 Eu m-am regasit, aveam nevoie de un timp cu mine, de liniste, de incetare a ritmului, de constientizarea lucrurilor importante din viata mea, de somn si o da! de o mica intoarcere la lucrurile simple, pranzul in familie intr-o zi de joi. Desi o pandemie in sine nu are ceva bun se pare ca de-a lungul anilor atat pandemiile cat si razboaiele au cam resetat lumea si uneori i-a dat un sut in cur sau si mai grav o bomba nucleara. A fost aceasta bomba perfecta? Pentru cine?!

In capul nostru toti suntem perfecti asta pana ne deranjam la stomac si constientizam cat de fragilil suntem. Oricum suntem niste cacaciosi Cacaciosii perfecti care au făcut din asta un tabu. Pe mine orice subiect depre cacat ma dezgusta. Cum poti frate sa ai o discutie pe tema asta? Si totuși pe multi i-am auzit laudandu-se ba cu consistenta, ba cu regularitatea. Eu am evoluat,  acum strang rahatul cainelui pe strada sau in parc. Ieri fiind intuneric il cautam cu lanterna de la telefon, nu pe caine, pe produs. Oare ....rahatul e forma suprema de functionalitate a unui organism viu?!. Pai daca da, atunci de ce naiba ne ascundem?!

Am suferit mereu de un complex de inferioritate fată de oamenii mai mari, inteligenți, mai..sus pusi. Fiind cu fiica mea in spital, cand venea doctorul sa mi explice ceva din cauza emotiilor eram incapabila sa i adresez o intrebare. Pana cand cineva m-a pus sa mi-l imaginez pe wc... oare de ce asta il umaniza?!! In ochii mei a devenit brusc om, unul de al meu. Cu toate astea uneori uit sa -i pun pe un wc pe cei din fata mea, mai ales pentru ca unii am impresia ca digera cuvinte. Probabil si eu fac asta uneori doar ca la mine autocontrolul a devenit o putere, o putere atat de mare incat intr-o discutie multi ma subestimeaza.

Nimic nu e pentru totdeauna si cu toate astea nimic nu se pierde , totul se transforma. De exemplu ciupercile pot transforma orice putreziciune in element. Mereu am crezut ca viermii detin puterea cea de pe urma pentru ca ei la un moment dat ajuta carcasa, in care ai locuit o vreme, sa se descompuna.  As vrea totusi sa aflu in ce se transforma Mos Craciun atunci cand nu mai crezi in el, in monstru?, in sacrificiu? In deceptie? In constientizare? Sau in nimic?!! Doar un symbol

-        Mami, mami! L -am vazut pe Mos Craciun, avea ochii asa de albastrii ca ai tai. Pacat ca ai plecat in vecini si l-ai ratat!

Mos Craciun a fost perfect dar doar pe timpul celor 8 ani in care am crezut in el, dupa aceea m-a cam pus pe ,,hold,, o perioada si de fiecare Craciun reuseam sa-mi arat dezamagirea intr-un fel sau altul. Mama nu se pricepea la cadouri la fel de bine ca Mosul iar eu......eu n-am înțeles nimic din asta...pana cand copiilor mei le sclipeau ochii si le tremura sufletelul plin de spiritul Craciunului..doar ca in timp se maturizeaza si perfectiunea Crăciunului devine imperfecta si se transformă in salata de boeuf, sarmale si carnati toate depuse pe colacelul de salvare.

 

                                                   @(Im)perfectiune

Fara nicio legatura cu textul de mai sus as dori ca toti maniacii depresivi care au crezut ca se pot incadra in tiparul ,Perfectionistul perfect”, sa închidă ochii si sa si imagineze ca sunt praf, ca nu sunt ei cei mai buni si chiar daca isi mentin chilotii curati  permanent sa-si faca dracu o programare la oftalmologie si un consult la cap poate asa vor realiza ca sunt niste Perfecti imperfecti defectivi de  grad de comparatie. Daca si fac consultul in Romania, sa ma sune, cunosc un spagar perfect care da adeverinte bune, ii spui ce sa scrie si -ti scrie ce vrei, exact ca atunci cand te duci la doctorul de familie, de fapt toti cunoastem unu’ si daca nu apelam la cineva care cunoaste.

-Buna ziua! Spun in timp ce mi trag mucii pe șestache ca sa nu-i suflu ca scroafa, de, am si o sinuzita, tusesc din toti plamanii..

-Buna ziua, da ...de cand nu v-am vazut!!! Cu ce ocazie pe la noi??? Ma intreaba doamna doctor cu un zambet pe care unii actori ar fi gelosi.

-Iete , eram  in trecere si m-am gandit sa stau doua ore la usa dvs ca sa va dau o ciocolata (are diabet) si sa va vad mutrele acre (asistenta macar e obosita, se vede)

In schimb spun:

-Sunt racita de doua saptamani si nu -mi mai trece.

Zice amabil cu un zambet fortat:

-Si ce sa va dau?

- Pai tot ce nu pot lua fara reteta: xanax, iarba, algocalmin, ma—ta

In schimb ii zic doar de algocalmin si ceva de supt, imi suflu mucii zgomotos, tusesc si-mi timp ce-mi scrie reteta imi vine ideea perfecta. Ma aud spunand cu o voce tremuranda.

-SIii stiti, n -as vrea sa -mi imbolnavesc colegii de serviciu ( desi in doua saptamani au avut timp sa ia), credeti ca se poateee.sa-mi dati un concediu meddical

-Da, bineinteles

-Perfect. Veni Vidi Vici..Yuppiiii, deja imi simt sinusurile eliberate, endorfinele tropaind, neuroniii...neuronii??..Neuronii??..nu ma aud...astia cred ca aveau deja pneumonie...

-Ai adeverinta de la serviciu cu data de azi?

- Nu, dar incerc sa aduc maine.

-N am cum, trebuie cu data de azi, si oricum nu puteam sa-ti dau mai mult de trei zile...

Vroiam sa -i spun de migrene, de analize, de tot neamul dar...legislatia e de vina si Decebal mi-a fost chiar simpatic, genul de om liber care l-a inspirat pe Nietche cand a spus ,, ca omul e liber atat timp cat se poate sustrage din razboi prin sinucidere”

Dupa trei ore din viata mea petrecute pentru o reteta pornesc intr-un pelerinaj al farmaciilor, stau la cozi respectuos si la a opta farmacie accept sa cumpar substitutele; si cica sa ma mai duc la doctor si cica de ce am asteptat două saptamani...in primul rand imi place ca orice boală pe care o dezvolt sa o las sa se perfectioneze, eu nu ma lupt cu toti prostii. Ar fi plictisitor...desi pe partea asta cu lupta ...de prin adolescenta am preferar sa fug. Fuga nu-i frumoasa dar e sanatoasa! Nu -mi place sa.-mi consum energia prin certuri, nu exista o cearta perfecta, de luptat...doar la bataie ma pricep...in rest, mi se rupe, pentru ce?! Pe la 15 ani am emis ipoteza in care cu vremea am inceput sa cred ca la 20 de ani voi muri. SINCER?! Ce pana mea putea sa mai fie dincolo?!! Serviciu, lupta pentru bani, copii de crescut, rufe de spalat ( rufele se spălau la mana pe vremea mea). Asa ca spuneam in stanga si in dreapta ca gata , la 20 de ani abandonez viata, pana la 20 traiesti, te distrezi, te doare la basca...dupa aia, mi-era prea lene sa mai traiesc..dar...pe la 17 ani a aparut un individ in viata mea, mi-a sucit mintile  ca un curcubeu in tirobomba si m-am trezi azi la 20 de ani de cand am implinit 20 de ani ca...sunt p-aici..pur si simplu. Morala e ca daca nu te încurci cu niciun individ poti sa ti duci planul perfect in aplicare daca nu..te-a luat dracu..poti sa traiesti si 100 si nici sa nu-ti pese, n-ai decat sa fii fericit.

Perfectionistul e tot timpul nervos, nemultumjt si asta pentru ca  nu e tot timpul totul perfect. Gaseste o imperfectiune in orice, curatenia nu e niciodata completa, vremea nu e niciodatap e placul lui si tocmai ce am gasit ascendentul Perfectionistului...Nemultumitul.

Blestemul perfectionistului e sa fie in majoritatea timpului nefericit. Nu se poate urca in toate avioanele vietii. Si ii ies perfect doar maxim 5% din lucruri. Probabil ca nici macar lui Dumnezeu nu i-au iesit toate lucrurile perfect. Oamenii....oamenii sunt dovada....dar florile? Nici macar florile nu sunt perfecte. Nu toate....si au fost miliarde de incercari. Cu tepi, cu parfum, culori, rezistente sau mai putin rezistente. Apoi ciupercile care se nasc din gunoi, din putegrai, de unde apuca....nici macar ele nu sunt perfecte...poate trufele..poate, si doar pentru ca se ascund atat de bine in intuneric. Izolarea e cea mai buna forma de perfectiune. Linistea e cea mai perfecta zona de sunet. Echilibrul in tot si in toate. Magnestismul, iubirea constanta si permanenta. Teoria, teoria de obicei e perfecta dar nu permanent. Un moment uneori poate fi perfect. Un moment intr-o eternitate.

Soarele cu toate beneficiile lui nu poate fi atins, e izolat si totusi vizibil. De miliarde de ani da , dar oare primeste ceva in schimb?!